Iulian Iancu
Dezbateri politice organizate în temeiul art.180 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, la solicitarea Grupului parlamentar al PD-L, cu tema “Problematica IMM-urilor şi a mediului de afaceri din România”.
E o temă aş spune prioritate zero, ţinând seama de numărul uriaş de întreprinderi mici şi mijlocii din ţara noastră şi de aportul lor la produsul intern brut. Dar mai este la fel de importantă pentru că, de-a lungul anilor, s-a promis sprijin acestei categorii de agenţi economici şi, dacă ar fi să ne uităm în Cartea albă a întreprinderilor mici şi mijlocii din anul 2008, o să vedeţi acolo, pe primele patru priorităţi ale reprezentanţilor acestui domeniu, următoarele aspecte, ce revendicau, ce anume îi deranja în mod special:
- Lipsa de predictibilitate. Modificările succesive ale Codului fiscal împiedicau agentul economic să-şi poată prevedea pentru o perioadă minimă, să spunem, să-şi realizeze în mod predictibil o desfăşurare a activităţii.
- Gradul ridicat de fiscalitate. Am ajuns să avem cea mai mare fiscalitate. Colegii spuneau mai înainte că sunt 560 taxe, impozite, împovărător pentru un agent economic.
- Corupţia. Am plecat de la acuze de corupţie şi de la diminuarea acesteia şi am ajuns pe locul 2 în Uniunea Europeană.
- Creşterea exagerată a preţului utilităţilor şi, în mod special, energie electrică şi gaze naturale.
- Scăderea competitivităţii economice, în special datorită infrastructurii.
Dacă ar fi să le luăm pe acestea 5 şi am putea deja avea planul de măsuri care ar putea să sprijine întreprinderile mici şi mijlocii, domnule prim-ministru, însă eu vă rog să-mi permiteţi, pentru că s-a făcut o modificare în modul de intervenţie la microfon în partea noastră, eu pregătisem un material care să vină în sprijinul programului enunţat de dumneavoastră, dar aş vrea în sinteză să subliniez trei domenii asupra cărora înregistrăm în momentul de faţă intervenţie zero:
- Industria minieră neenergetică. Vorbim aici de tot ce înseamnă resurse minerale. Am avut o producţie în anul 1989 de 22 milioane de tone. Astăzi avem 0,05. Adică importăm tot.
Stimaţi colegi, am să vă dau doar câteva repere. Pentru a construi o casă – şi în Programul guvernamental, aţi văzut, sunt prevăzute construcţii de case, în special pe zona socială, da? O casă presupune 150 de tone de minerale, de la var, ciment, ipsos, ghips, cărămidă, sticlă, materiale compozite, metale. Toate reprezintă, iată, o resursă şi ele trebuie aprovizionate.
Noi ne bazăm acum pe import sută la sută. O maşină – se vorbea de industria auto aici – are o tonă şi jumătate; 150 kg sunt materiale minerale, provenite din minerale, materiale plastice, sticlă şi diferenţa de mai bine de o tonă metale. Vopselele, mai bine de 50%, sticla, aproape sută la sută minerale.
Iată o zonă în care la nivel european se înregistrează un deficit uriaş. Uniunea Europeană acum importă 177 milioane de tone şi produce doar 33. Efortul pentru import este de peste 10 miliarde euro. Gândiţi-vă ce înseamnă în momentul în care vorbim numai în această zonă de 228 de mii de companii. Vorbim aici despre ceea ce vizează în mod direct şi România, ca un flux al aprovizionării cu materiale şi o predictibilitate în această zonă. Statele europene avansate îşi fac stocuri pentru că acum, din păcate, materialele cele mai căutate sunt răspândite în mod diferenţiat pe glob. O parte dintre ele le găsim în America de Sud, o parte în Africa, o parte în Australia. Costuri foarte ridicate de transport, dar şi o intervenţie, dacă vreţi, naţionalistă a ţărilor care deţin astfel de resurse. Cu alte cuvinte, iată, un prim mijloc sau o primă cale de acţiune pentru a valorifica propriile resurse.
Vreau să vă spun şi să ştiţi că aici activitatea noastră parlamentară, stimaţi colegi, în cursul mandatului anterior, împreună cu colegii din Comisia pentru industrii şi servicii, noi am încercat o dezbatere pe acest domeniu, împreună cu Confederaţia sindicală “Meridian” în Valea Jiului, la Alba-Iulia, Academia Română şi chiar aici, la noi, în sediul Parlamentului. Concluziile noastre au ajuns pe masa Comitetului Economic şi Social de la nivel european.
Deci, iată o zonă asupra căreia trebuie să ne aplecăm într-un sistem de reglementare specific, dar cu două ţinte: valorificarea eficientă a propriilor resurse şi asigurarea unei predictibilităţi în fluxul de materiale şi, doi, deschiderea unei largi palete de oportunităţi pentru întreprinderile mici şi mijlocii.
- Al doilea domeniu, domnule prim-ministru, este cel al surselor regenerabile de energie. Suntem şi în zona mineralelor neenergetice şi în zona de energie, două domenii astăzi declarate strategice la nivel mondial.
În acest domeniu s-au făcut eforturi disperate, pentru că România are deja un angajament: în anul 2020 va trebui să avem 24 de procente din consumul total de energie surse regenerabile de energie. Imposibil de realizat în intervalul foarte scurt de timp! Dar cu un potenţial uriaş pe orizontala economică pentru întreprinderile mici şi mijlocii, pentru că aici vorbim despre valorificarea potenţialului pe care îl oferă România şi am să pun accent în primul rând pe biomasă, în al doilea rând pe energia solară.
Toate celelalte însă presupun un sistem de reglementare. Avem nevoie de un sistem de reglementare clar, atât în legislaţia primară, cât şi în legislaţia secundară. Sunt în momentul de faţă, din fericire, cu toate că suntem în criză financiară, interes special pe ceea ce înseamnă energie regenerabilă, energie eoliană în mod special. Putem atrage 7,5 mld. de euro, fără efort de la buget, dar gândiţi-vă ce înseamnă pe orizontală, de la proiectare, dezvoltare, mentenanţă. Toate acestea presupun noi locuri de muncă în România.
- Şi trec foarte scurt, domnule prim-ministru, la celălalt domeniu, al reciclării. Din păcate, suntem şi aici deficitari. Este o zonă pe care v-o propun, pe lângă celelalte două în analiză, pentru a fi dezvoltată în ţara noastră pentru că, în momentul de faţă, Uniunea Europeană pentru ceea ce înseamnă metalele de bază practic reciclează între 40 şi 60%. Dacă vă dau un singur exemplu, oţelul numai din construcţii, oţelul recuperat reprezintă 95% din ceea ce înseamnă grinzi şi 65% din ceea ce înseamnă armături.
Mai departe, dacă ne uităm la consumul de energie, producţia de oţel înghite 19% din consumul de energie, cimenul 9%. Dacă noi am realiza şi susţine o industrie a reciclării, aşa cum găsim în alte oraşe ale Uniunii Europene unde, pentru că s-a impus reciclare pentru demolarea clădirilor, au apărut într-un singur oraş 12 firme, au preluat betonul, care s-a dus la dale pentru drumuri, că vorbim de drumuri, iată, de susţinere, iar oţelul s-a dus în reciclare. Practic, oţelul şi aluminiul le putem recicla la infinit, dacă ne aplecăm asupra acestei zone.
Am vrut doar să subliniez foarte pe scurt cele trei zone care rămân în programul pe care l-aţi enunţat dumneavoastră, cred eu, ca probleme prioritare, pentru că noi am încercat aici, parlamentarii, să ieşim cu un proiect pilot dedicat clădirii Parlamentului, intitulat “Clădirea Parlamentului, clădire zero energie”, în care să cumulăm toate măsurile privind promovarea surselor regenerabile şi eficienţă energetică, astfel încât să plecăm de la un exemplu cu această clădire, iar ulterior, cu ajutorul Guvernului, să-l extindem la toate clădirile publice din România. Ar putea să fie un prim exemplu, pentru că am putea reduce între 50 şi 60% costurile şi consumurile actuale.
Eu vă mulţumesc şi vă doresc succes! Felicitări pentru că s-a abordat ca prioritate acest prim subiect!